Fiecare profesie are provocarile ei, cu farmecul si solicitarile pe care le presupune si, in functie de care, suntem mai mult sau mai putini atrasi inspre ea.

Desi pare intamplatoare, alegerea drumului profesional nu este la voia intamplarii. Fiecare avem o motivatie mai mult sau mai putin constientizata pentru a ne dori sa avem o profesie sau alta si, ca urmare, ne simtim mai mult sau mai putin atrasi si implicati in activitatea pe care o desfasuram zi de zi.

Cu alta ocazie o sa scriu despre motivatiile ce pot sta la baza alegerii profesiei de psiholog-terapeut, astazi, scriu despre provocarea careia trebuie sa ii faca fata psihologul, in drumul lui de la cabinet inspre viata privata.

Fiecare profesie are solicitarile ei de timp, efort, investitie intelectuala sau fizica, presupune o serie de responsabilitati si indatoriri, are anumite avantaje si dezavantaje.

Psihologul-terapeut, asa cum aleg sa il numesc pe psihologul care face psihoterapie in cabinet, este cel care, zi de zi, traieste daruind atentie, implicare, energie, concentrare, disponibilitate afectiva si suport emotional, celor care ii solicita ajutorul. Zi de zi, construieste relatii autentice, le conduce in zonele cele mai profunde, indruma si insoteste intr-o calatorie a descoperirii, oameni care isi cauta raspunsurile, isi infrunta temerile, lupta cu proprii demoni si cer ajutorul in acest demers. Alaturi de acesti oameni, psihologul-terapeut se intalneste cu proprii demoni, cu propriile limite, isi testeaza capacitatile, isi confrunta temerile si isi exploreaza propriile abisuri. Si, daca in alte profesii, poti fugi de tine atunci cand nu stii ce sa faci cu emotiile tale, ca sa iti faci bine treaba, in cabinet, psihologul nu doar ca nu poate fugi, ci trebuie sa stea fata in fata cu realitatea, nu mereu placuta, a propriei fiinte. Prin urmare,  munca lui se dubleaza. Lucreaza cu el in primul rand, constant, perseverent, dedicat, pentru a putea fi apoi langa cel din fata lui. Efortul si consumul emotional se dubleaza, daruirea consuma si solicita mai mult decat orice si, dincolo de asteptarile fantasmatice ale unor idei de grandoare cum ca: ”poti orice, mult, foarte mult, ai resurse, poti ajuta”, psihologul-terapeut, se trezeste confruntat cu limitele lui umane, prabusit, epuizat, stors de puteri emotionale si ramas fara resurse, uneori, in pozitia in care pe langa povara propriei vieti, fara sa isi dea seama, nu se mai pune la adapost nici de povara celor pe care ii intalneste in cabinet.

O adevarata provocare pentru psihologul-terapeut este trasarea unei limite separatoare intre propria viata si viata de cabinet, intre propria existenta, complexa, complicata uneori si cea a pacientilor cu care lucreaza. Ani buni de formare si pregatire sunt cei care pot contribui la realizarea corecta a acestei delimitari si, in ciuda acestora si a experientei, viata unui profesionist care lucreaza cu materialul constituit din propria fiinta, propriul univers mintal si emotional, devine  o mare provocare, de multe ori greu de inteles si acceptat de cei din jur.

Un om empatic, cald, uneori hiperresponsabilizat de o structura sufleteasca care il predispune la asumarea mai multor probleme decat ii apartin propriei existente, daruit si daruind uneori pana la limita epuizarii, un om capabil sa tolereze multa frustrare, cu o capacitate de a asculta peste medie, rabdator si cu o putere de intelegere mai mare decat a majoritatii, psihologul-terapeut este o prezenta, adeseori, extrem de dorita si solicitata de cei din jur.

Devine dificil pentru un om care construieste relatii si le intretine, comunica si incurajeaza deschiderea, intimitatea si autenticitatea, mergand in profunzimea intalnirii cu celalalt, sa se protejeze in viata care i se intampla din momentul in care inchide usa cabinetului.

La fel cum face un efort de deschidere si impartasire pentru a insoti in cabinet, va face un efort de delimitare, protectie si chiar, uneori, cand este necesar, de inchidere fata de cei care, uneori chiar nepoftiti, intra in viata privata a psihologului. Si, daca nu o face, daca nu isi poarta grija propriei intimitati, daca nu isi cunoaste, intelege si respecta propriile limite, viata ii poate deveni un calvar.

Asa ajunge un psiholog, desi are abilitatile relationale si sociale dezvoltate extrem de mult, sa fie o persoana destul de retrasa, rezervata si discreta in viata privata, tinandu-se departe de interactiunile sociale.

Desi de atatea ori nedrept, pentru ca daruieste enorm, emotional in primul rand, in insotirea din cabinet, dincolo de acesta, este responsabil sa isi protejeze resursele, pentru ca, psihologul nu este supraom si, ca toti ceilalti, are o disponibilitate limitata, are resurse care se epuizeaza, are o viata la fel de solicitanta ca a oricarui altcuiva, are probleme, are responsabilitatile unei existente care nu il cruta nici pe el de stres si ingrijorare.

Distribuie si prietenilor...