Intr-o lume ideala nu am avea nevoie de psihoterapie
”Succesul in psihoterapie depinde de o relatie bazata pe caldura, empatie si acceptare” zicea un celebru psihoterapeut existentialist, Irvin Yalom.
Intr-o lume perfecta am fi beneficiat de relatii autentice, caracterizate prin caldura afectiva, intimitate, autenticitate si empatie, in care ne-am fi simtit valorizati, acceptati si iubiti. Intr-o asemenea lume, nu am iesi din copilarie cu rani emotionale, nu am ramane cu urme care dor si care au nevoie de reparatie. Am cunoaste ce inseamna siguranta, stabilitatea, contactul profund, securizant, grija si afectiunea si ne-am simti impliniti, linistiti si liberi sa ne exploram si sa ne traim intregul potential.
Din nefericire, nu traim intr-o asemenea lume si, ca urmare, avem parte de tot felul de experiente care ne construiesc, ne modifica si, uneori, ne deturneaza parcursul, intarziindu-ne dezvoltarea, ratacindu-ne pe drumuri laturalnice care duc spre repetarea unui trecut de care de fapt vrem sa fugim dar, aproape pe nesimtite, ne trezim in fata unor repetitii de destin care ne limiteaza atat de mult incat nu ajungem nicaieri. Astfel de reiterari ale trecutului, nu fac decat sa aduca insatisfactii, tensiuni, asteptari frustrante, esecuri si nefericire. Ca un disc stricat, repetam scenarii cunoscute sau ne rescriem propriile scenarii in umbra celor care ne-au marcat copilaria, fara sa stim, fara sa fim constienti ca facem asta.
Inmagazinate intr-un inconstient la care singuri nu avem acces, purtand cu noi umbrele tesute in destinul de evenimente din trecutul nostru, ne ducem resemnati uneori, alteori furiosi pe lume sau pe noi, propriul trecut. Ne impiedicam sa traim prezentul purtand masca minciunii sau autoamagirii sau ascunzandu-ne dupa niste simptome invalidante despre care habar nu avem cum au aparut si nici de ce, iar experientele din trecutul vietii noastre, isi interpreteaza rolul.
In acest context, psihoterapia vine ca o reparatie, ca o reeditare a unor traume mai mult sau mai putin cunoscute, constientizate sau intelese, pentru a fi puse intr-un nou cadru. Un cadru in care, securitatea si alianta terapeutica, recreeaza scena in care se pun in joc ganduri, trairi, comportamente pentru a li se da un nou sens, a capata o noua semnificatie, una reparatoare de data aceasta.
In cadrul relatiei terapeutice, alianta construita de cei doi participanti vindeca, panseaza rani pentru a le putea apoi cicatriza ca sa ramana urme nedureroase, doar prezente.
In cadrul relatiei psihoterapeutice se reconstruieste un univers, unul al acceptarii neconditionate care ofera siguranta, o siguranta ce aduce cu sine libertatea unui nou inceput, uneori, in acest context, unii oameni reincepandu-si viata altfel.
Relatia genereaza schimbarea. Ea permite proiectarea atator trairi neintelese, atator frustrari neexprimate, permite transferul atator emotii care au blocat curgerea evolutiei, au generat incrancenare, uneori furie aprinsa sau alteori o fuga, renuntare in spatele unei depresii invalidante, ca un refuz ostentativ de a mai lasa viata sa isi urmeze cursul.
Intr-o asemenea lume imperfecta, cu nedreptati si situatii socant de dureroase, uneori, psihoterapia este cea la care se apeleaza pentru a da noi sanse de reconstructie.
Caldura acceptarii fara nicio conditie, empatia, grija, intelegerea fara urma de judecata, prezenta constanta, stabilitatea si securitatea cadrului intalnirilor, permit constientizarea, intelegerea prin retraire, nu doar la nivel cognitiv ci la nivel emotional, intens, dureros, uneori dramatic, a acelor momente de rascruce sau poate aparent nesemnificative din istoria de viata a pacientului, dar care i-au scris povestea devenirii. Dupa un astfel de moment al adevarului, cand in relatia terapeutica sunt retraite traumele dar fara a avea parte de aceeasi reactie care a ranit si invalidat ci dimpotriva, pacientul primeste de la terapeut o acceptare calda si binevoitoare, o relatie autentica, manifestata si comunicata matur in cadrul controlat al relatiei terapeutice, atunci apare usurarea, eliberarea si poate incepe schimbarea inspre mai bine. Un mai bine personal, al fiecaruia, care incepe o data cu regasirea propriei autenticitati, propriului potential pe care, apoi, il dezvolta intr-o calatorie a propriei deveniri.
Cadrul psihoterapeutic, construit de doi protagonisti care stiu bine care le este scopul intalnirilor, directia in care isi propun sa se indrepte si pe care o vor adapta mereu din mers, relatia speciala dintre acestia care slujeste scopului urmarit, sunt componentele procesului terapeutic care urmareste vindecarea. Uneori o realizeaza, alteori doar incepe un proces care evolueaza lent, greoi uneori, mereu deschis spre imbunatatire si perfectionare, dar care continua ca o spirala care tinde mereu spre un mai bine dorit.