35In nici doua saptamani, doua vesti cutremuratoare m-au dat peste cap. Doua foarte bune prietene, coplesite de teama, ingrijorare, pomenesc acelasi cuvant care cade ca un trasnet si pare ca spulbera totul in jur…cancer!

Doua femei minunate de 35 de ani, una mama unei fetite superbe, alta cu speranta si dorinta de a fi mama in curand, destepte, frumoase, realizate, care si-au incercat destinul intr-o tara straina, cu sperante puse in capacitatea lor de munca, in curajul si perseverenta lor, aud coplesite de durere si disperare, numele lor alaturi de acel cuvant de temut, cancer, in aceeasi propozitie si, din spusele medicilor, parand a exista o legatura intre ele.

“Vreau sa-mi dau sansa sa fiu mama. Sunt tanara! Mai am ani, vreau sa-i traiesc!”spunea una dintre ele cu emotiile impleticite in suflet, decisa sa lupte pentru viata ei cu toata puterea. Asta, dupa ce, viata a “obligat-o” sa inceapa lupta pentru ea desi, scopul ei inaintea aflarii vestii care i-a schimbat traiectoria, era sa lupte pentru a creste o noua viata in ea. Si, poate fara sa stie, de fapt chiar asta face…se naste pe ea inca o data, se lupta cu raul din ea ca sa renasca din cenusa vechii persoane care a fost, invatand sa descopere lucrul cu adevarat important: pentru viata ei, ea este personajul cel mai important. Fara ea, filmul vietii ei este un film mut, fara actori si deci nu poate exista!

Ani de zile s-a pus pe planul secund de cate ori avea ocazia, si-a minimalizat valoarea si a trait si respirat prin cei dragi de teama parca sa se priveasca pe sine, pentru ca, undeva adanc ascuns in mintea ei, se ascundea o convingere ca nu este suficient de buna, importanta, valoroasa, altii conteaza, altii au prioritate, desi, uita ca este in filmul ei, povestea ei rula pe ecranul vietii ei.

Asa a acumulat, fara macar sa stie, un rau pe care l-a pastrat in ea pana cand acesta a devenit suficient de puternic incat a putut urla: “Sunt raul pe care ti-l faci de cate ori uiti sa te vezi pe tine! Opreste-te si schimba-te! Nu ai cale de intors…decat spre tine!”.

Acum, ucide raul din ea cu otrava in timp ce incearca sa neutralizeze efectul toxic cu antidotul iubirii si tandretii pe care o descopera pentru ea…pentru ca, boala a obligat-o sa se pretuiasca, i-a aratat ca doar ea conteaza si fara ea, viata ei nu exista!

 

Cea de-a doua prietena, buna prietena si ea cu prima, coplesita de ironia sortii care pare sa le rada in fata spunandu-le ca se vor insoti cot la cot si in suferinta aceasta, femeie de succes, frumoasa, cu o cariera la care a muncit zi si noapte cu ambitia unei persoane incrancenate sa demonstreze, ei in primul rand, ca poate, intrigata parca de tot ce nu poate obtine usor, alergand mai mult decat traind, uitand de ea in tot zbuciumul vietii, mereu in intarziere, mereu parca coplesita de un ritm care ii cerea parca din ce in ce mai mult…a fost izbita de crunta amenintare a aceluiasi rau. O pandea din umbra, parca o astepta la cotitura sa ii arate coltii urlandu-i ironic: “Pentru ca refuzi mereu sa te opresti sa respiri si corpul tau nu mai poate, pentru ca refuzi sa vezi ce iti striga sufletul chinuit de lupta neincetata pe care o ignori, pentru ca negi conflictele din tine, nu te asculti si nu te respecti…sunt aici sa te amenint, sa te avertizez…ai timp sa te trezesti! Opreste-te din ritm si asculta-te, intreaba-te si fii sincera cand iti raspunzi. De aceste raspunsuri poate depinde insasi viata ta!”.

Coplesita de emotie, partial usurata la aflarea vestii: “Sunt doar celule canceroase. Pot elimina raul si apoi monitorizez situatia doi ani!”…parca trezita dintr-un vis urat im spune:

“Sunt fericita si recunoscatoare…corpul meu a urlat la mine si nu am fost pedepsita foarte aspru!”

 

Doua povesti, doua femei tinere, frumoase, destepte si educate, cu suflet frumos, cu povesti de viata bogate, pentru care am admiratie si dragoste, vin sa imi aminteasca sa vorbesc pana la epuizare, repetand din nou si din nou de cate ori am ocazia ca:

Viata este incredibil de pretioasa si nimic, dar NIMIC pe lumea asta nu mai conteaza daca am irosit-o, daca am risipit timp, sanatate, energie in orice mai putin in grija, respectul si iubirea pentru noi, pentru armonia din noi, pentru echilibrul si linistea din corpul, mintea si sufletul nostru!

Sa alergam prea mult, poate sa insemne mai aproape de anumite realizari trecatoare si mai departe de noi si binele, fericirea noastra.

Sa ignoram prea mult ce stim ca doare in noi dar ascundem in unghere de suflet si acoperim cu masca detasarii ca poate trece, poate insemna acordul nostru tacut pentru ca in noi sa prinda radacini boala.

Sa fim pentru altii, pentru toti, oferind la nesfarsit si amagindu-ne ca lipsa de respect pentru resursele noastre limitate este dovada de iubire pentru ceilalti, poate insemna la un moment dat sa nu mai putem fi pentru noi…atunci cand poate e prea tarziu sau suntem prea secatuiti ca sa mai avem energia necesara.

Din pacate, uneori asteptam prea mult, lasam sa strige in noi prea tare suferinta si ne facem ca nu o auzim pana cand viata nu ne mai da atat de multe de ales si, asa constransi…incepem sa ne trezim. Uneori pentru un nou inceput nascuti din cenusa, alteori, din nefericire, prea tarziu pentru inceputuri.

De noi depind, de multe ori povestile, desi, nu recunoastem asta, pentru ca ele se scriu in timp, noi le scriem in ani…loviturile, insa, vin in strafulgerari de clipe care ne impietresc.

Constientizarea, desi dureroasa, ne da sansa…ne ofera oportunitatea de a vedea mai clar, de a ne trezi, de a intelege si stabili altfel de prioritati, de a trai mai atent si mai frumos, de a alege si a intelege ca posibilitatea alegerii este un dar minunat pe care il avem dar nu il pretuim cu adevarat decat cand il pierdem!

 

Numai ganduri bune!

Aveti grija de voi si de toti cei dragi voua!

 

Aniela

 

Poti sa primesti o notificare cand scriu un articol nou. Aboneaza-te pe email!

Distribuie si prietenilor...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedIn